Un „mamut” conservat timp de 70 de ani într-un muzeu s-a dovedit a fi o surpriză totală
Ceea ce părea a fi descoperirea unuia dintre cei mai „tineri” mamuți cunoscuți de cercetători s-a transformat într-un mister complet diferit. Fosile păstrate timp de peste 70 de ani într-un muzeu din Alaska și considerate vertebre de mamut lânos s-au dovedit, după analize moderne ADN și teste cu radiocarbon, a proveni de la balene. Descoperirea i-a surprins pe oamenii de știință nu doar pentru că oasele aveau doar 2.000-3.000 de ani, ci și pentru că au fost găsite la peste 400 de kilometri de cea mai apropiată coastă.
Arheologul Otto Geist a descoperit pentru prima dată oasele în timpul unei expediții desfășurate în 1951 în interiorul statului Alaska, într-o regiune geografică preistorică numită Beringia. Pe baza aspectului oaselor și a locului în care au fost găsite, Geist a concluzionat că acestea aparțineau unor mamuți lânoși (Mammuthus primigenius).
O descoperire extraordinară
Oasele megafaunei din Pleistocenul târziu erau frecvent descoperite în regiune, iar dimensiunea impresionantă a vertebrelor indica un animal din familia elefanților. După descoperire, Geist a dus oasele la Muzeul Nordului al Universității din Alaska, unde au rămas arhivate timp de peste 70 de ani.
Decenii mai târziu, muzeul a reușit în sfârșit să dateze fosilele cu radiocarbon, proces care a ridicat însă mai multe întrebări decât răspunsuri. Motivul: oasele erau mult prea „tinere” pentru a aparține unui mamut lânos. Izotopii de carbon conservați în fosile indicau o vechime de aproximativ 2.000 până la 3.000 de ani, în timp ce mamuții sunt considerați dispăruți de aproximativ 13.000 de ani, cu excepția unor populații izolate care ar fi supraviețuit până acum circa 4.000 de ani.
„Fosile de mamut datând din Holocenul târziu în interiorul statului Alaska ar fi reprezentat o descoperire extraordinară: cele mai recente fosile de mamut identificate vreodată”, au explicat cercetătorii. Înainte de a rescrie complet cronologia dispariției mamuților, oamenii de știință au decis să verifice dacă specia fusese identificată corect.
Indiciile neobișnuite
Datele obținute prin radiocarbon și analiza izotopilor stabili au fost primele semne că ceva nu era în regulă. Oasele conțineau niveluri mult mai ridicate de azot-15 și carbon-13 decât cele așteptate la un erbivor terestru precum mamutul lânos. Acești izotopi pot apărea și la animalele terestre, dar sunt mult mai frecvenți în mediul marin și tind să se acumuleze în organismele creaturilor marine.
Niciun mamut descoperit în estul Beringiei nu a prezentat vreodată un astfel de semnal chimic, mai ales că interiorul statului Alaska este departe de a fi cunoscut pentru fructele de mare. „Acesta a fost primul indiciu că exemplarele proveneau, cel mai probabil, dintr-un mediu marin”, au explicat cercetătorii.
Misterul rămânerii în Alaska
Experții în mamuți și balene au ajuns la concluzia că exemplarele nu puteau fi identificate doar pe baza aspectului fizic. ADN-ul antic era esențial pentru stabilirea identității reale a fosilelor. Deși probele erau prea degradate pentru a mai conține ADN nuclear, cercetătorii au reușit să extragă ADN mitocondrial, pe care l-au comparat cu cel al balenei nord-pacifice (Eubalaena japonica) și al balenei minke comune (Balaenoptera acutorostrata).
„Deși misterul datării acestor exemplare a fost rezolvat după ce am descoperit că presupusele fosile de mamut erau, de fapt, balene, a apărut imediat o altă enigmă: cum au ajuns rămășițele a două balene vechi de peste 1.000 de ani în interiorul statului Alaska, la mai mult de 400 de kilometri de cea mai apropiată coastă?”
Cercetătorii au avansat mai multe ipoteze. Prima ar fi o incursiune accidentală a balenelor pe căi navigabile antice și râuri, scenariu considerat însă puțin probabil, având în vedere dimensiunea uriașă a acestor specii și dimensiunile reduse ale apelor interioare din Alaska. Totuși, autorii notează că astfel de cetacee „rătăcite” nu sunt complet necunoscute.
O altă posibilitate este ca oasele să fi fost transportate de oameni preistorici dintr-o zonă de coastă îndepărtată. Fenomenul a fost documentat în alte regiuni, dar niciodată în interiorul statului Alaska. În cele din urmă, cercetătorii nu exclud nici varianta unei erori științifice. Otto Geist a adunat exemplare din toate colțurile statului Alaska și a donat numeroase fosile universității în anii 1950. Astfel, este posibil să fi existat o încurcătură în arhiva muzeului.
Răspunsul s-ar putea să nu fie aflat niciodată, însă descoperirea reprezintă un memento spectaculos al asemănărilor fizice dintre mamiferele marine și rudele lor îndepărtate. „În cele din urmă, este posibil ca acest mister să nu fie niciodată complet rezolvat”, au concluzionat cercetătorii. „Totuși, acest studiu a eliminat definitiv aceste exemplare din lista candidaților pentru ultimii mamuți.”
