Conflict între Primărie și Rompetrol: Primarul Chițac susține că stațiile de carburant din oraș nu respectă normele urbanistice în vigoare
Primăria Constanța a transformat conflictul cu Rompetrol din registrul administrativ în cel judiciar, ceea ce schimbă semnificativ miza. Acum, nu se mai discută doar despre expirarea unor contracte vechi și despre o licitație promisă, ci despre o solicitare explicită de obținere în instanță a „autorizării desființării lucrărilor”, adică demolarea stațiilor de carburanți de pe terenuri considerate strategice. Dosarul a fost depus la Judecătoria Constanța pe 24 aprilie 2026, conform Legii 50/1991, după ce contractele de asociere au expirat oficial pe 10 aprilie, iar Primăria a refuzat prelungirea.
Administrația locală cere acum o soluție de forță, care să închidă definitiv capitolul „stații pe terenuri publice”, nu doar să-l renegocieze. Cronologia arată că ruptura a fost pregătită din februarie, când Consiliul Local a votat încetarea colaborării pentru cele trei amplasamente de pe bulevardul Tomis 352, bulevardul Lăpușneanu 194A (zona Hotel Dobrogea) și bulevardul 1 Mai 31A (zona Far), terenuri care însumează peste 4.500 mp.
Primarul Vergil Chițac a declarat că administrația nu se poziționează ca „atacator” al companiei, ci ca parte care constată finalizarea unui contract de 25 de ani și refuză să transforme o înțelegere expirată într-un avantaj perpetuu, fără competiție. Problema centrală ridicată de Primărie este că, atunci când un contract de asociere pe domeniul public produce, în final, sub 1.000 de euro pe lună pentru un teren de aproximativ 1.500 mp într-o zonă-cheie, discuția nu mai este despre „parteneriat”, ci despre raportul real dintre valoarea bunului public și beneficiul public obținut.
Dacă aceste cifre sunt corecte, ele explică de ce Primăria subliniază prejudiciul potențial și necesitatea licitației. Acest lucru ridică, de asemenea, o întrebare incomodă: cum a fost posibil ca un astfel de dezechilibru să fie tolerat atât de mult timp, fără corecții, renegocieri transparente și evaluări publice serioase ale randamentului pentru oraș.
Pe de altă parte, Rompetrol își construiește apărarea pe două direcții: impactul social și rolul economic. Compania invocă pierderea a circa 80 de locuri de muncă și eliminarea unor servicii din stații, precum terminale de plată și defibrilatoare montate în parteneriat cu Fundația pentru SMURD. De asemenea, Rompetrol susține că stațiile sunt un reper urban și o sursă de taxe și impozite. Totuși, Primăria ridică o întrebare esențială: de ce ar trebui prelungit un contract expirat, în condiții considerate necompetitive, mai ales când funcțiunea de benzinărie nu mai este compatibilă cu reglementările urbanistice actuale pentru două dintre cele trei terenuri.
Disputa se mută astfel din zona emoțională în cea juridică: dacă funcțiunea de benzinărie nu mai este prevăzută de urbanism, compania nu negociază doar bani, ci dreptul de a rămâne într-un regim de excepție. Noutatea demersului în instanță este că Primăria nu se limitează la evacuare și la „lipsă de folosință”, ci încearcă să obțină o soluție care să permită desființarea construcțiilor. Aceasta ridică o problemă de proporționalitate și de risc, deoarece o acțiune care se transformă într-un război procedural lung poate bloca ani de zile utilizarea efectivă a terenurilor și poate produce costuri colaterale pentru oraș, indiferent de cine câștigă.
În plus, având în vedere că administrația nu prezintă încă un plan concret pentru aceste amplasamente, speculațiile se învârt în jurul posibilelor reconfigurări rutiere, parcări, spații verzi sau alte investiții. Cazul Rompetrol din Constanța ilustrează cum se finalizează parteneriatele lungi, când contractul devine mai important decât interesul public care l-a justificat inițial. Dacă Primăria are dreptate, orașul a fost ținut timp de 25 de ani într-o formulă financiară modestă pentru terenuri cu potențial major, iar corecția vine sub presiunea opiniei publice și a unui context urbanistic schimbat. Dacă Rompetrol are dreptate, administrația locală ar încerca să rescrie regulile după ce investițiile au fost făcute, iar demolarea ar fi o măsură excesivă. Realitatea este probabil mai complexă, cu contracte vechi, interpretări juridice concurente și o miză financiară care, odată expusă, face imposibilă reîntoarcerea la „normalul” de dinainte.
