Anxietatea în era medicalizării: impactul crizei economice asupra sănătății mintale
În ultimele două decenii, terapia a evoluat de la a fi o soluție rezervată persoanelor cu probleme grave la o practică obișnuită pentru o mare parte din populație. Această schimbare nu provine dintr-o compasiune medicală, ci dintr-o logică economică: este mai profitabil să se trateze simptomele pe termen lung decât să se vândă soluții de vindecare. Această transformare reflectă o schimbare fundamentală în percepția bolilor psihice de către corporații și sistemele de sănătate, care le văd nu ca pe probleme de rezolvat, ci ca pe oportunități de monetizare continuă.
Anxietatea poate fi o condiție medicală tratabilă, dar este adesea o reacție rațională la condiții iraționale. Într-o lume în care oamenii sunt suprasolicitați, înglodați în datorii și se confruntă cu o criză economică constantă, anxietatea devine un răspuns natural. Datele economice din perioada 2000-2023 arată că salariile reale au crescut cu doar 0,3% anual, în timp ce costul vieții a crescut cu 2-3% anual. Prețurile locuințelor s-au triplat în multe țări occidentale, iar datoriile studențești au depășit 1,7 trilioane de dolari în SUA. În România, salariul mediu net în 2023 era de aproximativ 2.000-2.500 lei, pe când prețurile locuințelor în București au crescut de 5-6 ori în ultimul deceniu, un apartament cu 2 camere costând acum 150.000-200.000 de euro.
Aceste cifre nu sunt abstracte; ele generează anxietate rațională. Cu toate acestea, în loc să se abordeze cauzele structurale ale acestor probleme, industria sănătății mentale a medicalizat suferința economică. Victimele sistemului economic devin pacienți diagnosticați cu tulburări de anxietate, iar tratamentele se concentrează pe gestionarea simptomelor, nu pe vindecare. Spre exemplu, terapia săptămânală costă între 100-200 de dolari, iar medicamentele între 50-300 de dolari pe lună. Un pacient cu anxietate cronică poate genera anual între 5.000-15.000 de dolari din servicii de sănătate mintală, ceea ce pe termen lung se traduce în venituri garantate de 250.000-750.000 de dolari.
În România, costul unei sesiuni de terapie psihologică privată variază între 150-300 de lei, iar medicamentele antidepresive costă între 30-100 de lei pe lună. Deși cifrele sunt mai mici decât în Occident, modelul economic este similar: pacienții sunt privați de tratamente accesibile în sistemul de sănătate publică, fiind nevoiți să plătească din buzunar. Aceleași corporații care generează stres economic prin salarii mici și condiții de muncă precară sunt și proprietarii clinicilor private și ai companiilor farmaceutice care vând medicamentele.
De exemplu, Berkshire Hathaway, condusă de Warren Buffett, deține acțiuni în Pfizer și Johnson & Johnson, în timp ce controlează și lanțuri de retail care exploatează angajații. Această situație este similară și în România, unde companii multinaționale contribuie la crearea unui mediu de muncă precar, rezultând în creșterea anxietății angajaților. Astfel, modelul economic devine: exploatezi angajații, le creezi anxietate, apoi profiți din tratamentul anxietății.
Antidepresivele sunt eficiente în 40-50% din cazuri și nu depășesc placebo în multe studii. Rata recidivei după încetarea medicamentelor este între 50-80%, iar dependența psihologică și fizică este o realitate slab documentată. Medicamentele sunt concepute pentru a fi utilizate pe termen lung, generând profit. Medicalizarea anxietății servește, de asemenea, ca un mecanism de control social, desviind atenția de la cauzele structurale ale problemelor economice. Dacă anxietatea este considerată o boală individuală, condițiile care o provoacă devin „normale”.
Sistemul de sănătate mintală nu discută despre alternative, deoarece soluțiile ar implica rezolvarea problemelor care generează anxietatea, cum ar fi salariile care să egaleze inflația, locuințele accesibile și siguranța financiară. Aceste măsuri ar reduce profiturile corporative și ar necesita o redistribuire a puterii și resurselor. Medicalizarea anxietății este, astfel, o capturare a suferinței umane de către sistemul care o provoacă. Oamenii nu au nevoie de terapie pentru a accepta o viață inacceptabilă, ci de un sistem care nu îi distruge.
Până când aceste probleme fundamentale nu vor fi adresate, orice tratament va rămâne un plasture pe o rană care nu dorește să se vindece, pentru că vindecarea nu este profitabilă.
